Ruffini: acel apel telefonic al papei s-a transformat într-o rugăciune
Paolo Ruffini
Convorbirea telefonică cu Buzz Aldrin, al doilea om care a pus piciorul pe Lună acum 56 de ani; și care a văzut Pământul de acolo, de sus, cu proprii ochi. Cuvintele rostite de papa Leon al XIV-lea despre misterul Creației, măreția și fragilitatea ei, după ce a contemplat el însuși frumusețea firmamentului printr-un telescop.
Apelul îndurerat al papei, în urma atacului armatei israeliene asupra parohiei catolice a ”Sfintei Familii” din orașul Gaza, pentru a pune capăt barbariei războiului, pentru a căuta o soluție pașnică la conflict, pentru a respecta dreptul umanitar, a respecta obligația de a proteja civilii, interzicerea pedepselor colective, interzicerea utilizării forței și a strămutării forțate a populațiilor. Decizia de a pronunța numele celor trei victime ale raidului asupra bisericii, una câte una, nu pentru că sunt creștini, ci pentru a reafirma că fiecare viață este sacră, așa cum este fiecare loc de cult. Pentru a da un nume tuturor victimelor nevinovate ale unui masacru fără sens care continuă. Fiecare victimă are un nume, un nume de familie, o poveste; unde în fiecare zi sunt enumerate doar numere.
Acestea sunt momente, diferite unele de altele. Ca niște picturi. Aproape în timp, dar diferite, ne spun același lucru despre sensul păcii și lipsa de sens a războiului. Descriu cu precizie cum comunicarea - făcută din gesturi, imagini, cuvinte - poate fi atât dezarmată, dar și dezarmantă.
La un moment dat, apelul telefonic cu Buzz Aldrin s-a transformat într-o rugăciune. Cu cuvintele Psalmului 8. Care vorbește Domnului despre măreția lucrărilor Sale: a cerului, a Lunii, a stelelor; și apoi a omului. Atât de mic și totuși atât de mare. Un punct mic, nici măcar vizibil de pe Lună. Totuși, ”l-ai făcut să stăpânească lucrările mâinilor tale, toate le-ai pus la picioarele lui”.
Pentru ce? Iată, pentru ce.
Câteva cuvinte și câteva imagini sunt suficiente pentru ca fiecare să își asume propriile responsabilități. Pentru lucrurile spuse și nespuse, făcute și nefăcute. Și să înțeleagă că ar fi nevoie de foarte puțin pentru a se opri și a reîncepe. Să înțeleagă că nimeni nu poate crede că adevărul de care este convins cineva sau suferința îndurată sunt atât de absolute încât să justifice distrugerea unor vieți umane nevinovate. Pentru că încălcarea demnității umane este, în cele din urmă, o ofensă la adresa lui Dumnezeu, a cărui imagine este. Înseamnă să nege propria istorie, din care fiecare este un copil. Înseamnă să ruineze minunea Creației, care este casa noastră comună.
În filmul Gravity, premiat cu Oscar în 2013, cei doi astronauți protagoniști privesc cu uimire Pământul din spațiu și se întreabă unul pe celălalt: ”Unde ți-ai întins cortul?”. O expresie puternică, având în vedere că prologul Evangheliei după Ioan afirmă că, Cuvântul lui Dumnezeu ”s-a făcut trup şi a locuit între noi”. Această mică planetă a noastră, sfâșiată de război, este atât de bogată într-o promisiune, deja înscrisă în actul Creației, încât Dumnezeu însuși a ales să o locuiască și astfel să o mântuiască. Din acest motiv, războaiele care o devastează nu vor triumfa în cele din urmă.