”Cea mai gravă sărăcie, a nu-l cunoaște pe Dumnezeu”: Leon XIV, la Ziua săracilor din 2025
Cetatea Vaticanului – Adrian Dancă
13 iunie 2025 – Vatican News. ”Cea mai gravă formă de sărăcie este a nu-l cunoaște pe Dumnezeu”: afirmă papa Leon al XIV-lea în mesajul său pentru a Ziua mondială a săracilor, pe care Biserica catolică o marchează anual în penultima duminică a timpului liturgic de peste an. Ajunsă în 2025 la a IX-a ediție anuală, aceasta cade pe 16 noiembrie, în ultima parte a Jubileului speranței. Speranța, de altfel, este firul călăuzitor al mesajului, iar papa subliniază că toți cei care se confruntă cu diferite forme de sărăcie pot deveni la rândul lor mărturisitori ai speranței.
Dacă psalmistul se ruga spunând ”Tu, Doamne, ești speranța mea” (Ps 71,5) – cuvinte care dau tema generală a mesajului pentru această Zi pastorală - papa Leon amintește că aceste cuvinte ”izvorăsc dintr-o inimă asuprită de dificultăți grave”, dar cu toate acestea, ”sufletul este deschis și încrezător pentru că este tare în credință și recunoaște sprijinul lui Dumnezeu”, spunând în rugăciunea sa: ”În tine, Doamne, mi-am căutat refugiul, să nu fiu nicicând făcut de rușine” (v. 1).
În încercările vieții, continuă papa Leon, speranța este însuflețită de certitudinea fermă și încurajatoare a iubirii lui Dumnezeu revărsată în inimi de Duhul Sfânt. De aceea, ea nu dezamăgește (cf. Rm 5,5), iar sfântul Paul poate să-i scrie lui Timotei: ”Noi pentru aceasta trudim şi ne luptăm, pentru că ne-am pus speranța în Dumnezeul cel viu” (1Tm 4,10). Dumnezeul cel viu, într-adevăr, este ”Dumnezeul speranței” (Rm 15,13) care în Cristos, prin moartea și învierea sa, a devenit ”speranța noastră” (1Tm 1,1). ”Nu putem să uităm”, scrie pontiful, ”că noi am fost mântuiți în această speranță, în care trebuie să rămânem înrădăcinați”.
”Cel sărac poate să devină mărturisitorul unei speranței puternice și demne de încredere tocmai pentru că este mărturisită într-o stare de viață precară, marcată de lipsuri, fragilitate și marginalizare. El nu se bazează pe siguranțele puterii și averii ci, dimpotrivă, suferă din cauza lor și deseori este victima lor. Speranța lui nu se poate odihni decât numai în altă parte. Recunoscând că Dumnezeu este prima și unica noastră speranță, efectuăm și noi trecerea de la speranțele efemere la speranța durabilă. În fața dorinței de a-l avea pe Dumnezeu ca însoțitor de drum, bogățiile sunt redimensionate pentru că se descoperă adevărata comoară de care avem realmente nevoie” (cf. Mt 6,19-20).
În această privință, ”cea mai gravă sărăcie constă în a nu-l cunoaște pe Dumnezeu”, afirmă papa Leon, preluând viziunea papei Francisc, care scria în exortația sa apostolică ”Evangelii gaudium”: Cea mai grea dintre discriminările de care suferă cei săraci este lipsa de atenție spirituală. Imensa majoritate a celor săraci au o deschidere specială față de credință, au nevoie de Dumnezeu și nu putem să neglijăm în a le oferi prietenia sa, binecuvântarea sa, Cuvântul său, celebrarea sacramentelor și propunerea unui drum de creștere și de maturizare în credință (nr. 200). ”Bogățiile”, remarcă papa Leon, ”deseori dezamăgesc și duc la situații dramatice de sărăcie, prima dintre acestea fiind aceea de a crede că nu avem nevoie de Dumnezeu și de a ne duce viața independent de el. Ne revin în minte cuvintele sfântului Augustin: Toată speranța ta să fie Dumnezeu: să te simți nevoiaș de el, ca să fii umplut de el. Fără el, orice ai avea, va folosi ca să te facă și mai gol (Enarr. in Ps. 85,3).
”Speranța creștină la care face trimitere Cuvântul lui Dumnezeu”, afirmă papa în continuarea mesajului, ”este o certitudine pe drumul vieții pentru că nu depinde de puterea omenească, ci de promisiunea lui Dumnezeu, care întotdeauna este credincios. De aceea, încă de la începuturi, creștinii au ținut să identifice speranța cu simbolul ancorei, care oferă stabilitate și siguranță. (...) Această speranță continuă să arate drept un adevărat orizont de viață ”cerurile noi” și ”pământul nou” (2Pt 3,13), unde existența tuturor creaturilor își va afla rostul adevărat, căci adevărata noastră patrie este în ceruri (cf. Fil 3,20). Cetatea lui Dumnezeu, prin urmare, ne angajează pentru cetatea oamenilor. Ele trebuie să fie asemănătoare încă de acum. Speranța, susținută de iubirea lui Dumnezeu revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt (cf. Rm 5,5), transformă inima omenească într-un pământ fertil în care poate să înmugurească caritatea pentru viața lumii”.
”Îndemnul biblic la speranță aduce cu sine, așadar, datoria de a-și asuma responsabilități concrete în istorie, fără zăbavă. Caritatea, într-adevăr, reprezintă cea mai mare poruncă socială (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1889). Sărăcia are cauze structurale care trebuie înfruntate și eradicate. În timp ce se întâmplă acest lucru, cu toții suntem chemați să creăm noi semne de speranță care mărturisesc caritatea creștină, cum au făcut mulți sfinți în orice epocă”, de la spitale și școli, până la actualele centre pentru mame singure și pentru minori, cantinele pentru săraci ori dormitoarele pentru oamenii fără adăpost.
”Săracii nu reprezintă pentru Biserică o ocupație opțională, dar cei mai iubiți frați și surori pentru că fiecare dintre ei, prin existența sa, chiar prin cuvintele și înțelepciunea pe care poartă, ne provoacă să luăm contact cu adevărul Evangheliei. De aceea, Ziua mondială a săracilor își propune să amintească în comunitățile noastre că săracii sunt în centrul întregii activități pastorale. Nu doar sub aspect caritabil, dar și a celor pe care Biserica le celebrează și vestește. Dumnezeu a luat asupra sa sărăcia lor pentru ca să ne îmbogățească prin glasurile lor, prin poveștile lor de viață și prin fețele lor. Toate formele de sărăcie, fără nicio excepție, sunt o chemare la a trăi de o manieră concretă Evanghelia și la a oferi semne eficace de speranță”.
”Nu este o întâmplare”, notează papa în mesaj, ”faptul că Ziua mondială a săracilor se celebrează în ultima parte a acestui an de har. Când se va închide Poarta Sfântă, va trebui să păstrăm și să transmitem darurile dumnezeiești care au fost revărsate în mâinile noastre de-a lungul unui întreg an de rugăciune, convertire și mărturie. (...) Promovând binele comun, responsabilitatea noastră socială își găsește fundamentul în gestul creator al lui Dumnezeu, care dă tuturor bunurile pământului: asemenea acestora, la fel și roadele muncii omului trebuie să fie accesibile în mod echitabil. A-l ajuta pe cel sărac este, într-adevăr, o chestiune de dreptate, mai înainte de a fi una de caritate. După cum observa sfântul Augustin: Tu îi dai pâine celui flămând, dar ar fi mai bine ca nimeni să nu fie flămând, chiar dacă în acest fel nu am mai avea pe nimeni căruia să-i dăm. Tu îi oferi haine celui gol, dar cât ar fi mai bine dacă toți ar avea haine și nu ar exista această lipsă (Comentariu la 1 In, VIII, 5)”.
La finalul mesajului, papa Leon își exprimă urarea ca ”acest An jubiliar să stimuleze dezvoltarea unor politici de contrastare a vechilor și noilor forme de sărăcie, precum și noi inițiative de susținere și ajutorare a celor mai săraci dintre săraci. Un loc de muncă, educația, casa și sănătatea sunt condițiile unei securități care nu se va afirma niciodată prin intermediul armelor. (...) Să ne încredințăm Preasfintei Maria, mângâietoarea mâhniților, și împreună cu ea să înălțăm o cântarea de speranță însușindu-ne cuvintele din Te Deum: «In Te, Domine, speravi, non confundar in aeternum – În tine, Doamne, am nădăjduit și nu voi regreta în veci».
