Consideraţii omiletice la Duminica a XXI-a de peste an (C): Eu sunt poarta
(Vatican News – 24 august 2025) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Liturghia duminicală se deschide cu o rugăciune stăruitoare din Cartea Psalmilor: „Pleacă-ţi, Doamne, urechea şi răspunde-mi, pentru că sunt sărman şi nevoiaş! Păzeşte-mi sufletul, pentru că îţi sunt credincios. Mântuieşte, Dumnezeul meu, pe slujitorul tău, care şi-a pus încrederea în tine! Ai milă de mine, Doamne, către tine strig toată ziua!” (Ps 85/86,1-3: Ant. la intrare).
1. În rugăciune cu Cristos, slujitorul credincios
Rugătorul acestui psalm face parte dintre acei oameni evlavioşi cunoscuţi în Biblie cu denumirea ebraică „hasidìm/credincioşi” şi respectiv „anawìm/săraci” care îşi construiesc viaţa pe credinţa în Dumnezeu. Psalmistul rugător se defineşte prin cuvintele: „eu sunt slujitorul tău şi fiul roabei tale”. Expresia era aplicată celui născut dintr-o sclavă dar era adoptat ca fiu de către capul tribului. În contextul psalmului, servitorul înfiat de Dumnezeu este numit. „Slujitorul Domnului/ebed Adonài”. Este un nume de mare cinste în Vechiul Testament, dat unor judecători, regi şi profeţi. Sunt însă renumite cele patru cânturi din cartea profetului Isaia (42, 1-9; 49,1-9; 50, 4-9; 52,13-53,12) dedicate unui personaj misterios numit, întocmai, „Ebed Adonài/Slujitorul Domnului”. Părinţii Bisericii au văzut în slujitorul rugător al acestui psalm o prefigurare a lui Isus Cristos. El este slujitorul credincios şi sărac despre care autorul Scrisorii către Evrei afirmă că „în zilele vieţii sale pământeşti, el a oferit, cu strigăte puternice şi lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei sale” (Evr 5,7). La rândul său apostolul Paul scrie creştinilor din Corint că „Isus Cristos, care din iubire faţă de voi, deşi era bogat, s-a făcut sărac pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogăţiţi” (2 Cor 8,9). Dovada cea mai mare că Isus a fost ascultat de către Tatăl este învierea lui din morţi iar duminica este pentru noi sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Salvaţi în speranţă, trăim încrezători că vom fi ascultaţi şi mântuiţi în sărbătoarea Peştelui veşnic. Evanghelia acestei duminici aduce în prim plan o întrebare răscolitoare ce ne interesează pe fiecare în mod personal.
2. Doamne, sunt puţini cei mântuiţi?
Evanghelistul Luca relatează că în drumul său spre Ierusalim, Isus trecea învăţând prin sate şi cetăţi. Atunci, cineva l-a întrebat: "Doamne, sunt puţini cei mântuiţi?" El le-a spus: "Străduiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă, căci vă spun, mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea! După ce stăpânul casei se va scula şi va închide poarta, stând afară, veţi începe să bateţi la poartă, spunând: «Stăpâne, deschide-ne!», dar el, răspunzând, vă va spune: «Nu ştiu de unde sunteţi». Atunci veţi începe să spuneţi: «Noi am mâncat şi am băut împreună cu tine, iar tu ai învăţat prin pieţele noastre». Însă el va spune: «Nu ştiu de unde sunteţi; plecaţi de la mine voi toţi care săvârşiţi fărădelegea!» Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor când îi veţi vedea pe Abraham, pe Isaac, pe Iacob şi pe toţi profeţii în împărăţia lui Dumnezeu; voi însă veţi fi alungaţi afară. Şi vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor fi aşezaţi la masă în împărăţia lui Dumnezeu. Şi, iată, unii dintre cei din urmă vor fi primii, iar unii dintre primii vor fi ultimii!" (Lc 13,22-30: Evanghelia zilei).
3. Sunt mulţi sau puţini cei care se mântuiesc?
Cel care l-a întrebat pe Isus: „Doamne, sunt mulţi cei mântuiţi?”, era în mod cert un discipol al său, din moment ce i se adresează numindu-l „Domn”. Şi întrucât arăta interes pentru cei care se mântuiesc, e probabil că nu cerea simple date statistice, dar voia să confrunte Evanghelia cu alte învăţături despre mântuire. Această chestiune era discutată în mod curent pe timpul lui Isus. Mulţi cereau lămuriri adresându-se învăţătorilor legii. Cei mai mulţi dintre aceştia răspundeau că mântuirea lui Dumnezeu este rezervată doar celor care studiază legea lui Moise pentru a o pune în practică. Alţii susţineau că „toţii evreii vor participa la bucuria lumii viitoare datorită fidelităţii lui Dumnezeu faţă de făgăduinţele sale”. Însă potrivit tezei susţinute mai târziu de unii rabini, pentru mântuire trebuie împlinite trei condiţii: „Poate fi considerat fiu al lumii viitoare doar acela care face parte din poporul lui Israel, vorbeşte limba ebraică şi recită în fiecare dimineaţă şi seară cunoscuta rugăciune „Shemà/Ascută, Israele” despre porunca iubirii unicului Dumnezeu cel viu şi adevărat.. Era subînţeles că cei care fac parte din alte popoare nu pot să se mântuiască. Erau totuşi unii care extindeau mântuirea la păgâni cu condiţia să fie drepţi. Domina însă ideea că „sunt mai numeroşi cei care se pierd decât cei care se mântuiesc”.
4. Poarta strâmtă
Auzind întrebarea, Isus nu pare interesat de chestiunea statistică. Este evident că cine îmbrăţişează o religie, o face ca şi cum ar intra pe o „poartă îngustă”, convins că este vorba de chestiunea cea mai serioasă a vieţii. Isus nu răspunde direct la întrebarea interlocutorului anonim, nu spune dacă sunt mulţi sau puţini cei care se mântuiesc, ci arată felul în care oamenii se mântuiesc. El le-a spus: "Străduiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă, căci vă spun, mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea!” În răspunsul său, Isus se situează pe linia profeţilor care cu multe secole mai înainte anunţaseră că Dumnezeu vrea să salveze toate popoarele.
5. Vine timpul să adun toate neamurile
În prima lectură duminicală luată din partea finală a cărţii profetului Isaia, aşa vorbeşte Domnul: "Vin să adun pe oamenii din orice naţiune şi de orice limbă. Ei vor veni şi vor vedea slava mea: voi pune un semn în mijlocul lor. Voi trimite pe unii dintre cei scăpaţi cu viaţă din poporul meu la popoarele cele mai îndepărtate, către insulele din depărtare, care n-au auzit vorbindu-se de mine şi n-au văzut slava mea. Aceşti trimişi ai poporului meu vor vesti slava mea printre popoare şi dintre toate popoarele îi vor aduna pe toţi fraţii voştri ca ofrandă pentru Domnul, pe cai sau în căruţe, în lectici, pe catâri şi pe cămile. Îi voi conduce până la muntele meu cel sfânt, la Ierusalim, zice Domnul, aşa cum fiii lui Israel îşi aduc ofranda în vase curate la templul Domnului. Chiar şi dintre ei voi lua preoţi şi leviţi", spune Domnul” (Is 66,18-21). Potrivit lui Isus, la Dumnezeu nu există recomandări speciale, nu există privilegiaţi nici datorită originii, nici limbii pe care o vorbesc, nici culturii. Dumnezeu este tată pentru toţi şi vrea mântuirea tuturor. De aceea, Isus încheie pericopa evanghelică spunând că „vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la ospăţ în împărăţia lui Dumnezeu" (Lc 13,29).
5. Intraţi pe poarta îngustă!
În răspunsul său, Isus îşi extinde privirea şi îşi lărgeşte inima la popoarele păgâne care primeau pentru prima dată Evanghelia mântuirii. Acestea nu se simţeau „ucenici de seria B”, de o categorie inferioară în comparaţie cu evreii, ci fii ai lui Dumnezeu în sens deplin. Totuşi răspunsul lui Isus este provocator datorită imaginii pe care o foloseşte. Răspunsul său nu vizează doar pe cel care îi pusese întrebarea, nici numai pe conaţionalii săi evrei. Isus se adresează şi ucenicilor care îl urmau în drum spre Ierusalim. El ne vorbeşte şi nouă, creştini de la naştere. În acest caz, chestiunea devine şi mai serioasă. E posibil ca noi să fi trecut în viaţă prin sute de porţi la sărbători, la adunări religioase, la primirea sfintelor Sacramente şi celelalte slujbe creştine, fără să fi trecut însă de-a binelea prin poarta mântuirii. De aceea răspunsul lui Isus este un avertisment salutar pentru toţi: „Daţi-vă silinţa să intraţi pe poarta cea îngustă, căci vă spun: Mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea” (Lc 13,24).
6. Un avertisment salutar
Isus explică bine discipolilor că pentru a se mântui nu este îndeajuns să fi stat în preajma lui, crezând că se dobândeşte dreptul la mântuire prin simplul fapt de a-l fi ascultat predicând în pieţele oraşelor lor. Ucenicii nu pot justifica pretenţia de mântuire spunând: «Noi am mâncat şi am băut împreună cu tine, iar tu ai învăţat prin pieţele noastre». După ce a amintit ascultătorilor săi că Isus este poarta de salvare, evanghelistul Luca transcrie parabola în care Isus se prezintă pe sine ca „stăpânul casei” (Lc 13.25), termen ce corespunde titlului liturgic de „Domn”. Întrucât Isus este stăpânul, el lasă să intre în casa sa pe cine este demn şi încuie uşa, lăsându-i pe dinafară pe cei nedemni. Nevrednici sunt cei care, deşi l-au ascultat predicând în pieţele lor, nu au făcut un pas mai departe. S-au limitat la atât. Între aceştia, sunt şi acei iudei care îşi făceau iluzia că, deoarece s-au născut în poporul lui Israel, au acces liber la împărăţia lui Dumnezeu. Demni de împărăţia lui Dumnezeu, după patriarhii şi profeţii de demult care au trăit în fidelitate faţă de promisiunile mesianice ale lui Dumnezeu, sunt toţi cei care, oriunde s-ar fi născut şi de orice popor ar fi aparţinut, l-au acceptat pe Isus ca trimisul lui Dumnezeu.
7. Nota zguduitoare a parabolei
Să ne imaginăm o mulţime de oameni stând la uşa unei case. Sunt în aşteptare. Se îmbulzesc să intre. Dar uşa s-a închis şi ei se văd lăsaţi afară. Bat insistent spunând: «Doamne deschide-ne». Aud un glas cunoscut. Şi-au deschis ochii prea târziu asupra gravităţii refuzului lor şi de aceea plâng şi scrâşnesc din dinţi. Exprimă astfel amărăciunea şi necazul pentru marele bine de care s-ar fi putut bucura şi pe care l-au pierdut prea uşor şi în mod iremediabil. O angoasă cumplită îi cuprinde pe toţi aşteptând îngrămădiţi înaintea acelei porţi înguste; o crudă dezamăgire ce creşte când poarta deja strâmtă se închide; când glasul, cunoscut şi familiar, răspunde dinăuntru: „Nu ştiu de unde sunteţi, plecaţi de la mine voi toţi care săvârşiţi nelegiuirea”. Îngrozitor, îşi zic. Am umblat toată viaţa şi te-am căutat şi acum tu ne alungi! Versiunea evanghelistului Matei este de-a dreptul cutremurătoare. Cel care deschide poarta la ospăţul veşnic este Isus, iar cei care caută să intre, nu sunt dintre evrei, nici dintre păgâni, ci sunt creştini care spun că au predicat Evanghelia în numele lui, că au făcut minuni numele lui şi au alungat diavoli în numele lui. Încremenesc când Isus le răspunde: „Niciodată nu v-am cunoscut. Îndepărtaţi-vă de mine, voi care săvârşiţi nelegiuirea” (cf. Mt 7,22-23).
8. Recunoaşterea „sunt păcătos”, primul pas al convertirii
Principala condiţie pentru a fi mântuiţi de Dumnezeu este convertirea inimii, distanţarea completă de mulţimea celor care „săvârşesc nelegiuirea”. „A se converti înseamnă a se recunoaşte păcătoşi şi a adopta un mod diferit de a gândi şi acţiona. A-l pune pe Dumnezeu şi voinţa sa sfântă pe primul loc în viaţă, fiind gata, dacă este necesar, de a renunţa la orice alt lucru, oricât de important şi de preţios ar fi. Înseamnă a se debarasa de idolii pe care ni i-am creat şi care ne încătuşează inima: avuţii, prestigiu social, afecte dezordonate, prejudecăţi culturale şi religioase” (cf. Conf. Ep. Italiană, Catehismul pentru Adulţi 142). Deci, primul pas al convertirii este a se recunoaşte păcătoşi. Aceasta este deja un dar al lui Dumnezeu, o victorie asupra tendinţei spontane de autojustificare. Dar convertirea prin căinţă nu este doar acţiunea morală caracteristică celui sfâşiat lăuntric de remuşcări, de sensul de culpă. Căinţa comportă şi gândul la refuzarea de către om a Iubirii răstignite. Este căinţa desăvârşită. Deci credinciosul nu simte doar părere de rău pentru păcat de frica focului veşnic al iadului, dar şi părere de rău pentru că l-a ofensat pe Dumnezeu, părintele nostru „atât de mare şi atât de bun”, cum spunem în actul de căinţă. În acest caz, căinţa se exprimă în lacrimi nu doar ale sufletului ci şi ale spiritului comparate de părinţii Bisericii cu apele purificatoare ale Botezului. În plânsul celui care îşi recunoaşte păcatul este dăruită o viaţă nouă la fel ca la primirea Botezului. Deci, primul pas spre poarta îngustă este a se recunoaşte păcătoşi. Acest lucru se poate exprima în mod esenţial în rugăciune, aşa cum făcea pelerinul rus care înainta pe drum repetând ca rugă neîncetată o singură frază: „Doamne, Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, fie-ţi milă de mine, păcătosul!” Este cunoscuta rugăciune a inimii inspirată direct din Evanghelie. Rugăciunea lui Isus a fost redescoperită şi propusă de Catehismul Bisericii Catolice care comentează: „Această invocaţie foarte simplă de credinţă s-a dezvoltat sub felurite forme în tradiţia rugăciunii, în Răsărit şi în Apus. Formularea cea mai obişnuită, transmisă de monahii din Sinai, din Siria şi de la Muntele Athos, este invocaţia: “Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii!” (CBC 2667).
9. Dumnezeu însuşi se recunoaşte în noi
Ce să facem pentru a fi recunoscuţi de Domnul? Eu sunt cunoscut de Dumnezeu dacă în viaţa mea trăiesc ceva din viaţa lui. Dumnezeu cel primitor va căuta în mine urme de ospitalitate. Dumnezeu cel milostiv va căuta în mine semne de iertare şi înţelegere faţă de aproapele. Dumnezeu cel darnic va căuta să vadă în mine semne de generozitate, de comuniune, de pâine împărţită cu alţii şi găsindu-le îmi va deschide larg poarta. În pragul veşniciei Dumnezeu-iubire caută înăuntrul nostru ceva în care să se reflecte, să se oglindească. Şi dacă recunoaşte în noi, chiar şi numai în fază incipientă, un reflex al inimii sale, atunci va spune: „Vă cunosc!” Mai mult, vom spune împreună, noi şi Domnul: „Ne cunoaştem, ca Tatăl şi fiul; ca apa mării şi picătura; ca soarele şi raza de lumină. Numai iubirea cunoaşte.
10. Viaţa nouă în Duhul Sfânt
Dar mai există o reflecţie legată de poarta îngustă. Datorită morţii pe Cruce, Isus a fost înălţat în slavă la dreapta Tatălui. Purtarea Crucii pe pământ conduce invitaţii la masa veşnică a Mielului. Numai cine îşi va fi dat viaţa asemenea lui Isus va putea să stea alături de Tatăl ceresc şi să se bucure de comuniunea cu el.
Deci nu contează apartenenţa, tradiţia, cultura, deoarece nu acestea conduc direct la Domnul, ci purtarea crucii, asemenea lui Isus. În cruce "nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav nici liber, nici bărbat nici femeie” (Gal 3,28). În acelaşi timp, Duhul Sfânt ne dă putere şi ne călăuzeşte pe calea întoarcerii. Colaborând cu darul său, nu numai că devenim conştienţi de păcate, dar ne propunem un plan nou de viaţă conform Evangheliei mântuirii. Trăim atitudinea de fii faţă de Dumnezeu şi de fraţi faţă de aproapele, în comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi semeni ai noştri. Convertirea nu este drumul de o zi, nici de un an. Convertirea este drumul întregii vieţi, căci a trăi creştineşte înseamnă a vâsli continuu împotriva curentului. Este o trecere continuă de la „viaţa după trup” la „viaţa după spirit”. Între timp, „Dumnezeu ne tratează ca pe nişte fii; şi care este fiul căruia tatăl nu-i aplică pedepse?” Se întreabă autorul Scrisorii către Evrei, azi, lectura a doua, şi apoi explică: „Fiecare pedeapsă, pentru moment, pare să nu aducă bucurie, ci tristeţe; mai târziu, cei care au trecut prin această şcoală se bucură de rodul păcii şi al dreptăţii” (cf. Evr 12, 7.11).
11. Poarta deschisă, poarta „surprizelor”
Evanghelia zilei se încheie cu imaginea consolatoare a unei porţi ce se deschide celor din urmă: „Şi, iată, unii dintre cei din urmă vor fi primii, iar unii dintre primii vor fi ultimii!” (Lc 13,30). Prin această frază se afirmă clar şi hotărât că vestirea Evangheliei poartă cu sine răsturnarea vechilor criterii de evaluare. Mulţi dintre cei care se cred admişi în mod sigur la banchetul de nuntă, constată că sunt excluşi. Alţii, ca de pildă păgânii, sunt admişi în mod surprinzător: „Şi vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor fi aşezaţi la masă în împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 13,29). Criteriile lui Dumnezeu sunt diferite de cele ale oamenilor. Isus aminteşte acest lucru, adresându-se discipolilor şi mulţimii din timpul său, dar şi nouă. „Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice neam, cel care se teme de el şi face dreptatea îi este plăcut” (Fap 10, 34-35). Deci, să nu pierdem timpul cu întrebări de prisos ale căror răspunsuri sunt peste puterile noastre; să nu judecăm situaţia altora, „dacă şi câţi sunt mântuiţi”. Să ne dăm silinţa să intrăm pe poarta cea strâmtă, ştiind că „milostivirea lui Dumnezeu rămâne din neam în neam peste cei ce se tem de el. A arătat puterea braţului său: i-a risipit pe cei mândri în cugetul inimii lor, i-a dat jos de pe tron pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei smeriţi; pe cei flămânzi i-a copleşit cu bunuri, iar pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale” (cf, Lc 1,50-53). „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră” (1In 3,20).
12. Cântarea Psalmistului şi rugăciunea Bisericii
Să spunem asta tuturor, împlinind mandatul misionar: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura!”. „Lăudaţi-l pe Domnul, toate neamurile, preamăriţi-l, toate popoarele! Căci mare este îndurarea lui asupra noastră şi adevărul Domnului rămâne în veci” (Mc 16,15; Ps 116/117,1-2: psalmul responsorial). „Dumnezeule, care uneşti într-o singură voinţă cugetele celor ce cred în tine, dă-i poporului tău harul să iubească ceea ce porunceşti şi să dorească ceea ce făgăduieşti, pentru ca, în nestatornicia lumii acesteia, inimile noastre să fie ancorate acolo unde se află adevăratele bucurii”.
Să aveţi o „Duminică binecuvântată” cu bucurie şi pace.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 22 august 2025)
