Consideraţii omiletice la Duminica a VI-a de peste an (C): Evanghelia fericirilor
(Vatican News – 16 februarie 2025) E Ziua Domnului. Liturghia acestei duminici începe cu o invocaţie plină de încredere luată din Cartea Psalmilor: „Fii pentru mine, Doamne, o stâncă ocrotitoare, o cetate întărită, ca să mă mântuieşti! Căci tu eşti stânca mea, cetatea mea, pentru numele tău, mă vei călăuzi şi mă vei hrăni” (Ps 30/31,3-4: Ant. la intrare). Psalmistul biblic îşi manifestă încrederea în Dumnezeu repetând insistent: „Eu mă încred în tine, Doamne, şi spun: «Tu eşti Dumnezeul meu, soarta mea este în mâinile tale!»” (vv.15-16). Desigur, a se încrede în Dumnezeu înseamnă a asculta cuvântul său şi a-l pune în practică, făcând din el regula întregii vieţi. Omul credincios îşi află bucuria în împlinirea voinţei lui Dumnezeu care este pentru el scut de apărare, loc sigur şi cetate întărită. El îşi clădeşte viaţa pe stânca încrederii în Dumnezeu şi nu pe nisipurile mişcătoare ale bogăţiilor materiale: „În mâinile tale îmi încredinţez duhul, tu mă vei mântui, Doamne, Dumnezeule adevărat” (v.6). Aceste cuvinte au fost rostite şi de Isus care murind pe cruce a strigat cu glas puternic: „Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu”. Şi spunând aceasta, şi-a dat duhul (cf. Lc 23,46). L-au urmat rostind aceleaşi cuvinte numeroşi sfinţi şi fericiţi: sf. Ştefan, sf. Policarp, sf.Vasile cel Mare, sf. Bernard, sf. Venceslau al Boemiei şi mulţi alţii. La finalul cântării biblice, psalmistul aduce mulţumire lui Dumnezeu şi exclamă cu entuziasm: „Cât de mare este bunătatea ta, Doamne, pe care ai pregătit-o pentru cei care se tem de tine şi cu care îi copleşeşti pe cei care caută refugiu în tine înaintea fiilor oamenilor!” (v.20). Şi încheie cu un apel către toţi cei angajaţi ca şi el în lupta zilnică de trăire coerentă: „Iubiţi-l, aşadar, pe Domnul, voi, toţi cei credincioşi ai lui! Domnul păzeşte pe cei fideli şi pedepseşte cu vârf şi îndesat pe cei trufaşi! Fiţi tari, să se întărească inimile voastre, voi, toţi cei care nădăjduiţi în Domnul!” (Ps 30/31,24-25). Evanghelia acestei duminici este „Evanghelia Fericirilor”. Isus ne dezvăluie secretul fericirii (cf. Lc 6,17-18a.20-26). La baza ei stă încrederea în Dumnezeu.
1. Evanghelia „Fericirilor”
Astăzi suntem toţi pe câmpie. Nimeni nu este mai sus şi nimeni nu este mai jos. Evanghelistul Luca spune că „Isus, coborând de pe munte împreună cu Cei Doisprezece, s-a oprit pe câmpie. O mare mulţime de discipoli ai săi şi mult popor din toată Iudeea, din Ierusalim dar şi din toată zona de coastă a Tirului şi a Sidonului, au venit ca să-l asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor”. La începutul vieţii publice a lui Isus, evangheliştii vorbesc despre o mare adunare de mulţimi din lumea evreiască şi din teritoriile păgâne. Luca face din această întâlnire cadrul unui discurs în care Isus trasează primele orientări ale învăţăturii sale. Este vorba de marele discurs de pe câmpie. Isus le vorbeşte Celor Doisprezece, dar ascultă şi mulţimea din jur. Faptul că Luca spune că erau acolo mulţi oameni şi că se aflau într-o câmpie accesibilă tuturor, înseamnă că predica pe care Isus urma să o ţină este destinată tuturor. Sensul profund al existenţei este acela de a fi fericiţi. Căutăm şi visăm doar la asta. Suntem cerşetori de fericire. Lumea ne aminteşte în fiecare zi că pentru a fi fericit, trebuie să fii sănătos, bogat, şi mai bine încă, dacă renumit şi respectat. Isus le arată Celor Doisprezece, dar şi mulţimii din jur (şi nouă), o altă cale. Fericirile proclamate de Isus „sunt cele mai înalte cuvinte ale gândirii umane” (Gandhi). Sunt cuvinte greu de pus în practică, par utopice, dar ele transmit pace întrucât sunt vestea bună că Dumnezeu dă bucurie celor care oferă iubire. Când cineva se ocupă de fericirea altei persoane, Dumnezeu se ocupă de fericirea lui. Dacă laşi totul pentru Dumnezeu, El are grijă de tine. Vei fi fericit, pentru că îl vei avea ca păzitor pe Dumnezeu. Eşti „clientul” ocrotit de Dumnezeu.
2. Isus conturează două moduri de a concepe viaţa
Şi ridicându-şi ochii spre discipolii săi, Isus spunea: „Fericiţi voi, cei săraci! Dar, vai vouă, bogaţilor!” Evangheliştii nu sunt cronicari, ci mărturisitori. În timp ce evanghelistul Matei relatează opt fericiri pronunţate de Isus, Luca relatează doar patru. Pe de altă parte, acesta întăreşte cele patru fericiri, opunând fiecăreia un fel de „ameninţare” introdusă printr-un „vai” („Fericiţi voi…Vai vouă”). Învăţământul cu ajutorul unor imagini contrastante, paralele şi repetitive era o practică comună pentru a facilita învăţarea pentru oamenii crescuţi într-o cultură orală. Isus conturează două moduri de a concepe viaţa, două lumi: fie „pentru împărăţia lui Dumnezeu”, fie „pentru propria mângâiere”, fie „în funcţie de această viaţă”, fie „în funcţie de viaţa veşnică”. Mulţimea este entuziastă, căci fericirea este importantă pentru toată lumea. Toţi vor să ştie doar asta: ce trebuie să facă pentru a fi fericiţi? Isus se adresează ucenicilor care îl urmează, dar ascultă şi cei din mulţime, printre care şi străini. Se adresează însă în primul rând celor care au lăsat totul pentru a-l şi le spune: „Fericiţi voi”.
3. Fericiţi voi, cei săraci!
"Fericiţi voi, cei săraci, căci a voastră este împărăţia lui Dumnezeu!” (Lc 6,20). Aceasta este fericirea fundamentală. Dar să înţelegem bine. Isus nu spune că săracul este fericit. Acest lucru ar fi în contradicţie cu tot ceea ce face. Isus vrea să ne ajute să combatem toate felurile de sărăcie: materială, spirituală, intelectuală şi aşa face şi Biserica din totdeauna. Isus spune „Fericiţi voi” cu referire la discipolii săi, adică la cei care au decis să-l urmeze dându-i dreptate. Nu sărăcia este binecuvântată, ci persoanele, oamenii, săracii. Sărac, în greacă, traduce un termen ebraic care înseamnă „îndoit, aplecat”. Săracul este unul care are nevoie, este vulnerabil şi nu se poate îndrepta singur. Reţinem şi acest detaliu: prima fericire este la timpul prezent („a voastră este împărăţia lui Dumnezeu”) iar celelalte sunt la viitor (vă veţi sătura, veţi râde, răsplata voastră va fi mare în cer). Săracii sunt fericiţi aici, acum, pentru că Dumnezeu schimbă istoria cu ei. Împărăţia lui Dumnezeu este compusă de către persoane care au decis să-l urmeze pe Isus primindu-i pe toţi şi combătând orice formă de sărăcie şi suferinţă. Prima condiţie pentru a face acest lucru este să renunţăm la bogăţiile care ne împiedică să deschidem porţile celui sărac. Bunurile sunt importante şi pentru a face bine. Problema se naşte când devin un obstacol în a face bine şi încă mai mult când pentru a le acapara trebuie să exploatezi pe cel sărac în loc să-l ajuţi. Isus combate sărăcia şi lucrează pentru a construi o lume pe care o numeşte împărăţia lui Dumnezeu. Urmându-l şi ascultându-l pe Isus, învăţăm să construim acea fraternitate de care avem nevoie.
4. Fericiţi, deşi săraci, flămânzi, mâhniţi, urâţi şi insultaţi
Fericirile nu sunt un imn adus suferinţei şi mizeriei, dar sunt condiţiile ideale pentru a-l experimenta pe Dumnezeu. Cine seamănă cu Isus (sărac, blând, milostiv) îl experimentează pe Dumnezeu. Nu trebuie să căutăm sărăcia sau durerea, ci să ne punem încrederea în Dumnezeu. Este vorba de a şti pe ce ne bazăm, pe ce temei construim edificiul vieţii noastre: dacă pe ceea ce trece, sau pe ce nu trece. Isus a spus imediat a cui va fi fericirea, vorbind despre un Dumnezeu care are o slăbiciune pentru cei mai mici, pentru cei nenorociţi. Îi proclamă fericiţi pe cei săraci pentru că Dumnezeu îl iubeşte pe fiecare după nevoia lui, iar săracul este cel care are cea mai mare nevoie. Suntem chemaţi să-i ajutăm pe cei săraci în imitarea lui Isus. Istoria lumii este aria de acţiune a credinciosului, dacă doreşte şi el să fie credibil. „Fericiţi voi, care acum sunteţi flămânzi, căci vă veţi sătura!” Există şi o foame de relaţii, de persoane pe care poţi conta; o foame de a fi luat în seamă, apreciat şi iubit. Cine are atitudinea săracului, va fi amabil şi mulţumit. „Fericiţi voi, care plângeţi acum, căci veţi râde!” Cei care plâng sunt fericiţi, nu pentru că Dumnezeu iubeşte durerea, ci pentru că El este cu ei împotriva durerii. Dumnezeu este mai aproape de cei cu inima rănită. Dumnezeu nu îl salvează pe om „de” lacrimi, ci „în” lacrimi; nu-l protejează „de” plâns, ci „în” plâns. Plâng când mă simt rău, iar aceasta este condiţia pentru a putea să mă întorc la a fi copil şi să mă rog cu inimă de copil, chemând pe Dumnezeu tată, mamă, unchi, bunic, bunică. Şi Dumnezeu aude strigătul săracilor. Ferice de cel care se roagă astfel pentru că va râde. „Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî, când vă vor exclude, când vă vor insulta şi vor şterge numele vostru ca infam din cauza Fiului Omului! Bucuraţi-vă în ziua aceea şi tresăltaţi de bucurie, căci, iată, răsplata voastră va fi mare în cer! Pentru că aşa făceau şi părinţii lor cu profeţii” (cf. Lc 6,21-23). Este adevărat că dacă visăm la o lume ca asta uneori ne simţim rău, pentru că nu suntem înţeleşi şi arătăm prea diferit de ceilalţi. Dar Isus ne promite sprijinul său şi ne face să experimentăm că împărăţia cerurilor există. De aceea, sunt fericiţi oricum cei care recunosc că sunt săraci şi acceptă să fie. Cineva mărturisea: „Personal, de când am înţeles asta, trăiesc mai bine şi mă simt liber de a fi cine ştie cine”. Săracii nu trebuie să etaleze nimic.
5. Vai vouă, bogaţilor! De patru ori „Vai!”
Spre deosebire de Matei, evanghelistul Luca adaugă patru avertismente dure care încep cu expresia „Vai!”. „Dar, vai vouă, bogaţilor, pentru că vă primiţi mângâierea! Vai vouă, celor care sunteţi sătui acum, căci veţi suferi de foame! Vai vouă, celor care râdeţi acum, căci veţi jeli şi veţi plânge! Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine; pentru că aşa au făcut părinţii lor profeţilor falşi" (Lc 6,24-26).. Pare un lucru puţin ciudat că acest evanghelist numit „scriba mansuetudinis Christi - cărturarul blândeţii lui Cristos” foloseşte repetat interjecţia „Vai!”. Trebuie precizat că Isus nu foloseşte cuvântul „Vai!” ca ameninţare. Expresia greacă „Ouai” se referă la un termen ebraic „Hôi”, care înseamnă „bocet de înmormântare”. Nu este un „vai” răzbunător sau imprecativ, ci un „vai” ce exteriorizează sentimente intense de durere, suferinţă, milă, regret, compătimire, necaz. Isus nu ameninţă, ci îi plânge ca fiind deja morţi pe cei care nu se lasă iubiţi de Tatăl din ceruri. Aşadar, aceşti „vai” nu sunt blesteme. Sunt preocupările unui tată care îşi iubeşte copiii şi este îndurerat când fac alegeri greşite ce nu duc la ţinta vieţii. Dumnezeu, fiind bogat, s-a făcut sărac în Isus Cristos, arătând că există o cale mai bună, deoarece permite să construim acea comuniune şi fraternitate vitală de care avem nevoie cu toţii indiferent de credinţă sau religie. Urmarea şi ascultarea lui Isus este un mare ajutor şi un ghid pentru a dobândi o viaţă deplină. Isus însuşi a trăit fericirile pe care le-a proclamat. Ele zugrăvesc chipul lui. Avem în faţa ochilor noştri modelul tuturor fericirilor.
6. Cântarea psalmistului
Două căi, două destine, două portrete sunt prezentate şi în compoziţia didactică ce deschide cartea Psalmilor biblici. „Fericit omul care nu ia parte la sfatul celor răi, nu urmează calea păcătoşilor şi nu se aşază lângă cei care batjocoresc, dar îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului şi la Legea lui cugetă ziua şi noaptea. El este ca pomul sădit lângă un izvor de apă şi aduce rod la timp; frunzele lui nu se veştejesc şi tot ce începe duce la bun sfârşit. Nu tot aşa este cu cei răi, nu tot aşa; ei sunt ca pleava pe care o spulberă vântul. Căci Domnul cunoaşte calea celor drepţi, iar drumul urmat de cei răi duce la pieire” (Ps 1,1-4.6: psalmul responsorial). „Fericit este omul care îşi pune încrederea în Domnul” (Ps 39/40,5c). Vestea bună din această duminică? Dacă acceptăm fericirile, logica lor ne schimbă inimile după inima lui Dumnezeu.
7. Rugăciunea Bisericii
„Dumnezeule, tu ne-ai spus că-ţi faci lăcaş în inimile drepte şi curate: dă-ne fericirea să trăim pururi în harul tău, astfel încât să binevoieşti a locui în noi”. Tuturor, multă bucurie în Domnul!
Să veţi o „Duminică binecuvântată” cu bucurie şi pace.
(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de vineri 14 februarie 2025)
